19 Decembrie 1989. Dimineața, când ajung la locurile lor de muncă, oamenii Timișoarei își află poveștile. Tatăl cuiva nu s-a întors acasă din 17 decembrie. Soția altcuiva nu s-a întors din 18 decembrie. Timp de două zile timișorenii și-au numărat dispăruții. Veștile se răspândesc fulgerător în întreg orașul. În aceste zile timișorenii nu vorbesc despre nimic altceva decât despre cei dispăruți. Știu că o ființă dragă a fost văzută ultima oară în încleștarea din Calea Girocului sau în masacrul de pe Podul Decebal. Se aude că ar fi fost arestat cineva care-i semăna – sau mai rău, că altcineva care-i semăna ar fi fost ucis lângă Catedrală de către rafale pornite din armele forțelor de represiune. Timișorenii aud aceste vești, își împărtășesc poveștile și spaimele, și mai mult decât atât, furia, care continuă să crească.
Este ziua în care faimosul general de armată Gușă, sosind la fabrica Elba pentru a le spune muncitorilor că partidul apără socialismul de huligani, este huiduit de muncitori, într-un gest fără precedent! Muncitorii din Elba îi cer generalului Gușă, un reprezentant al puterii dictatoriale în acel moment, să le dea înapoi arestații și morții. Ei au oprit lucrul încă de dimineață, și-i spun generalului că vor intra în grevă până când solicitările le vor fi împlinite.
19 decembrie 1989 este ziua în care generalul Gușă, unul dintre responsabilii pentru masacrul din Timișoara din zilele de 17 și 18 decembrie 1989, este înfruntat de muncitorii din Elba, care îi cer să plece. Generalul Gușă pleacă și-l sună pe Ceaușescu, raportându-i: “Situația este aceasta: nu sunt huligani în Timișoara, sunt muncitorii!” Din nefericire, nici măcar în acest moment dictatorul nu admite că este sfârșitul regimului său de teroare. Va continua în paranoia de a apăra socialismul trăgând în propriul său popor, timp de încă trei zile…
Vocile Libertății 